Viitorul apropiat si recentul trecut

A trecut ceva timp de cand n-am mai scris. A trecut destul de mult timp. O luna si ceva… mi-e teama sa nu pierd ideea cu blogurile.

In ultima vreme se pare ca nu fac decat sa ma pregatesc pentru lucruri care nu se intampla. Articole geniale pe care nu le termin, desene ramase in copac, si desigur, marele si faimosul meu roman, intrat in coma la cateva pagini dupa ce am incercat sa il incep.

Ma tot pregatesc pentru viitor, ma pregatesc sa imi fie evaluata inteligenta. Sau poate doar aparenta inteligentei, asa cum a fost si pana acum. ma pregatesc pentru niste evaluari cumva inutile… carora nu le simt rostul. Examene, vreau sa spun. Dar de ce ma plang? La cata pregatire am facut eu… nici nu mai vorbim.

A fost mai mult o problema spirituala decat de competente reale, iar acum e doar o cursa a memoriei impotriva timpului prea scurt. Si apoi gata; apoi se va termina, si voi putea incepe din nou.

Adevarul e ca as fi putut face orice anul asta si, pe langa toata “pierderea de vreme” in care ar fi constat acest ‘orice,’ as fi putut si sa invat bine. In realitate, realizarile mele s-au rezumat la o evolutie cvasi-spectaculoasa in plan social, dar limitata la sala de clasa, si… cam atat. E mai bine decat nimic, dar parca as fi vrut sa mai vad si cate altceva.

Niciodata multumita, nu? Dar o sa ma descurc, si o sa sper in continuare la reusita; sa depasesc stadiul de “persoana care poate face nimicul interesant”. Ce pot sa zic? E si asta o calitate, dar vreau si altceva.

Ma pregatisem eu in capul meu sa fac ceva frumos pentru prietenii mei. Ma gandisem cum sa fac, dar avand in vedere ca nu m-am apucat inca, se pare ca nu voi respecta intocmai programul pe care mi-l propusesem initial.

Trebuia sa fi fost o bucata de ceva in stil “de la mine pentru tine” si nu-mi ramane decat sa sper ca nu uit de ea. De fapt, am tot zis eu ca imi fac o lista cu ceea ce am de facut cand “scap” si o sa o incep chiar acum. Ma intorc imediat…

---

*2 zile mai tarziu*

---

Poate nu chiar imediat. Asa fac intotdeauna: cand sa scriu ceva interesant si spontan, ma intrerup, dupa care raman cu draftu mort pe site. Al dracu obicei ce am…

Macar lista am facut-o, mai ramane sa ma apuc de articol. Viitorul acestuia sta in mainile mele, deci nu suna bine. Ce ghinion au si ideile mele; mare nesansa au avut multe din ele ca nu au apartinut unor persoane care chiar fac ce-si propun din cand in cand.

De fapt cred ca ar trebui o serie de articole ca sa imi pot insira toate ideile. In consecinta trebuie sa mai fac o lista si cu idei. Asta in timp ce fac variante la toate materiile simultan, duca-s-ar dracului.

In other news, nu inteleg ce-i cu avalansa de clickuri pe linku meu de status. Pesemne ideea ca “Any idiot can face a crisis — it’s day to day living that wears you out.”, plus minus smiley-ul de rigoare inspira lumea sa apese.

Eh, acum, intentiile anuntate si semi-filosofia-ieftina pusa in cuvinte mai mult sau mai putin potrivite si spontane, cred ca ma duc sa trag un pui de somn. Eventuale corecturi, aranjamente si adaugari de mazgaliciuri bleu pot surveni ulterior momentului publicarii.

Hai noroc si la mai mare!

Ingerii…

… suna cel mai bine cand sunt Furiosi.

Iata, a venit momentul pentru mai putina filozofie si nitica recomandare muzicala, dupa cum urmeaza:

You tell me I can’t slow down
You tell me where I’ve gotta be
I speed into the darkness
But I swear that I can’t see a thing in front of me
You know it’s true
I’m not driving anymore
I can’t keep up with you

Rob Dougan - “I’m Not Driving Anymore“

Sa ma apuc amu sa va zic cum ascultam eu pe repeat “Clubbed to Death” [popularizata de soundtrackul filmului "Matrix"], undeva prin anul 2000 si putin, pe drum spre Marea Neagra ar fi cam mult, nu-i asa?

Atunci o sa incep direct cu ieri, marea zi mare cand am ascultat prima data integral albumul “Furious Angels” al conului Rob Dougan. L-am ascultat, si l-am ascultat. Apoi l-am ascultat din nou; and I’m still doing it.

Nu-mi sta in fire sa imi placa un gen de muzica de prima data; de obicei am nevoie de o perioada de acomodare in timpul careia ascult doar o piesa sau doua ale artistului si pe urma mai adaug cate una si tot asa.

De data asta am plecat de la “Clubbed…” si am trecut direct la tot albumul; si cred ca m-am indragostit. Ce puteti spune? Gusturile nu se discuta, asa ca vom trece la detaliile tehnice.

Versurile sunt in mare parte triste, intunecate, mai mult vorbite decat cantate de catre o voce puternica si ragusita, uneori chiar tulburatoare. Aproape un recital de poezie pus pe muzica, albumul face dificila alegerea catorva versuri reprezentative; par sa piarda din intensitate cand sunt scoase din context si lipsite de fondul melodic.

Partea instrumentala in sine este lenta, o combinatie intre aranjamente orchestrale ce par potrivite pentru un soundtrack de film, solouri de pian si beat-uri in stil trip-hop, la care se adauga vocea deosebita a compozitorului.

Avand in vedere cate primaveri cara in spinare monsieur Dougan fata de mine, ar fi chiar urat din partea mea sa pretind ca inteleg tot ce a vrut el sa spuna lumii in acest album, dar, din cate imi permite experienta sa descifrez, ne vorbeste despre timp, decadere si speranta, viata si moarte, dragoste si ura.

Exact acele eterne si fascinante teme ale artei care par aproape inepuizabile si de care nu ne putem satura, prezentate in toata splendoarea lor; cu durere, cu paradoxuri, cu patos, cu gingasie, traite din tot sufletul si puse pe muzica in acelasi mod.

Desi este bine invechit, implinind 10 ani, din punctul meu de vedere “Furious Angels” a meritat toate ascultarile, plus vreo doua ore petrecute redactandu-i un review pe masura. A fost cu siguranta soundtrackul weekendului meu.

Pe final va las cu insusi mosul Dougan si piesa care da titlul albumului, “Furious Angels“. Somn usor, puiutzi!

---

---

I want to play a silver note that fills you with hope
And tames you to feed from my hand
A turquoise chord that invites you to soar
And fly to a faraway land
A symphony that gently leads you to sit and be still with me

Rob Dougan - “Drinking Song“

Stupize, Stupize!

De ce iti ies toate pe dos tocmai cand esti mai linistit si ti-ai planuit o zi de relaxare, fie ea intr-o oarecare singuratate, pentru ca esti singurul om care are vreodata timp sa se relaxeze? Raspunsul cel mai probabil ar fi “De aia!”. Da, exact, de aia. Trebuia sa stiu asta, nu?

“Everything that can possibly go wrong will go wrong.”

Prima axioma a lui Murphy

Da, imi aranjasem si eu o plimbare prin oras, singura cuc, in loc sa fiu la ore. Bine, nu e frumos sa nu te duci la ore, dar ce preferati? Sa innebunesc si sa nu mai aveti ce citi? Nu aveam nimic in program maine si voiam si eu sa fac ceva interesant.

Dupa ce am decedat de plictiseala saptamana trecuta cu Summitul lor cu tot, anumite evenimente pareau sa se fi asezat in asa fel incat sa-mi lase aceasta zi relativ libera, asa ca mi-am permis sa ma bucur. Ma duc pe la Mall, ma mai plimb, vin acasa, pui de somn; perfect! Gresit.

Mai intai a aparut un test la care ar trebui sa fac act de prezenta, intrucat nu e bine sa ramai fara note in clasa a 12-a, semestrul 2. Zic Bine, ma duc la test, dupa care imi vad de treburi. Astfel, am gresit pentru a doua oara in doua zile.

A treia greseala a venit doar cateva ore mai tarziu, cand m-am culcat, linistita fiind in legatura cu ziua urmatoare. La scurt timp dupa ce m-am trezit, am aflat ca a fost reprogramat un angajament educational fix maine dupa masa. Eh, a aparut cu forte noi, si eu normal ca nu m-am pregatit in mod adecvat.

Putin mai tarziu s-au cam dus naibii si evenimentele care mi-ar fi permis sa dau ’skip’ la episodul cu orele de scoala. Si uite asa a picat totul la pamant, bucata cu bucata. De ce? Nu stiu.

Macar sunt cateva lucruri clare. E noua seara, asta e sigur. Am mai multe teme pentru maine decat vreau sa imi imaginez, in mod evident. A! plus niste ceva de citit pentru testul de care vorbeam, ca poate imi iese si mie media respectiva 9 si nu 8.

Deodata, axioma de sus nu mai este suficienta. Vom lua in considerare si urmatoarele corolare:

Everything will go wrong at one time. That time is always when you least expect it.

Pare mai aproape de adevar. Sa vedem, darã, dragii mei, care-i scorul.

Inlocuim:

• plimbare linistita
• posibile cumparaturi
• observatii amuzante despre trafic si comportamentul populatiei de pe trotuar

Cu:

• plictis
• graba
• nervi
• oboseala
• griji

Si restul — cum s-ar zice — e istorie. Dupa o saptamana precum aceea de care tocmai am scapat, tot ce-mi trebuie este o suita de zile asemanatoare celei de maine. Si o sa le am eu, stati linistiti; in fond si la urma urmei:

Just when you think things cannot get any worse, they will.

O T(ele)V(iziune)

---

Locul unde intelectualii se aduna…

… si discuta probleme de interes national

---

In seara precedenta, la o televiziune, sa-i spunem OTV, am avut placerea de a urmari o parte dintr-o emisiune pe tema crimei din cartierul Berceni.

Pentru cine nu este la curent, va voi informa ca, in urma cu cateva zile (sau nopti), in zona Berceni, a avut loc o incaierare intre doua grupuri relativ restranse de tineri masculi, incheiata cu oarece rani si un Razvan mort. Echipa OTV incearca sa gaseasca criminalul.

Pe langa omniprezentul Dan Diaconescu, i-am putut urmari in studio pe “floraru’,” sau “Rosu,” si pe o tanara ziarista a carui nume imi scapa in general si care nu parea sa contribuie in vreun fel la conversatie.

Tanarul florar era un baiat derutat care, din pacate pentru el, seamana cu caricatura-robot publicata de politie si lucreaza in apropierea locului unde s-a produs incidentul.

Acesta a ascultat relativ tacut cum tot felul de persoane i-au explicat prin legatura telefonica unele aspecte ale personalitatii sale, si ce anume ar fi putut (sau nu) vedea el din floraria in care lucreaza.

Dupa aproape o ora educativa, am aflat ca Rosu nu e in stare sa omoare nici macar o insecta, deci nu avea cum sa fie el criminalul, informatie pentru care atat eu, cat si “domnul florar,” trebuie sa-i multumim tovarasului “Beckam.” Bravo ba, suna la televiziune si fa omu’ de cacao! Unde sunt vremurile cand barbatii se laudau ca sunt puternici?

La un moment dat, “domnul Dan” ne informeaza ca in studio se afla un cuplu care l-ar fi vazut pe criminal recent.

Inca 10 minute mai tarziu, facem cunostinta in mod virtual cu cuplul: doua personaje cel putin rurale, care ne explica ceva despre traseul metroului si despre cum problemele personale ii impiedica uneori sa urmareasca emisiunile postului.

Alte cateva minute mai tarziu, aflam care era shoza cu criminalul. Cei doi alesesera in ziua cu pricina un traseu alternativ cu metroul… din intamplare. Tot din intamplare, dupa cum au subliniat, s-au asezat intr-un anume loc, cu fata la un “cetatean” pe care ei l-au reperat imediat ca fiind criminalul cautat, desi nu semana deloc cu portretul-robot.

Persoana in cauza era imbracata prea subtire avand in vedere temperaturile din ziua respectiva si… nu purta nimic pe cap. De asemenea, avea un ochi vanat, dar nu proaspat invinetit… si a coborat dupa o statie, pesemne alarmat de privirile insistente ale celor doi.

Sa recapitulam, dupa cum ne-a invatat “domnul Lazarus:” criminalul este singurul om din bucuresti cu un ochi vanat (dar nu proaspat); el se imbraca subtire si nu poarta caciula. Nu putem concepe faptul ca el a coborat pentru ca acesta era traseul lui, in schimb deducem ca un baiat de cartier avand taria de caracter necesara pentru a ataca oameni noaptea cu cutitul, s-a speriat de doua persoane care i-au aruncat o privire in metrou.

In concluzie?

“Ramaneti pe OTV, pentru ca nici nu stiti ce timp pierdeti!”

---

Ca un copil prostut

Asa sunt eu. Toata lumea se mandreste cu imaturitatea pe la varsta asta, dar nu stiu cati anume chiar sunt imaturi. E exact ca atunci cand “lumea” se mandreste cu inteligenta si faptul ca fiecare e deosebit si face si drege cand nu e cazul. Na, fiecare isi doreste sa aiba multe calitati; si uneori cand vrei ceva mult de tot, incepi sa ai impresia ca e acolo.

Mie mi se pare ca-s ca un copil. Viitorul imi suna la usa de vreo juma de an, iar eu stau pe canapea si ma uit pe perete; evident ca nu vreau sa-i raspund. Sau poate nu e asa de evident, dar asta e. Chiar nu vreau sa-i raspund, pentru ca-mi place sa stau pe canapea si sa visez cu ochii deschisi, iar viitorul asta cred ca vrea sa ma duca undeva urat. Un loc unde nu sunt canapele si nu ai timp sa visezi.

Asa ca trag de timp. Fac orice, atata timp cat nu e ceea ce trebuie facut, de parca amanarea invatatului unei lectii o sa faca Bacalaureatul sa se evapore; copil prostut. Scriu prostii pe bloguri, desenez prostii digitale, imi imaginez subiecte de romane prostesti si ma gandesc (prosteste, dupa cum era de asteptat) ca o sa pot face cariera din cuvinte. Cum ar zice mama (aproximativ), am numai gaze in cap.

Si pe langa abilitatea aceasta deosebita de a procrastina mai orice, as putea spune ca dau dovada de o ameteala exemplara. Acum vreo doua saptamani era sa ma calce o masina, ieri era sa dau cu capul intr-o vitrina si daca mi-ai spune ceva acum ar exista foarte multe sanse sa ma intorc la tine dupa un minut si sa te intreb daca ai spus ceva.

Sunt seri in care nu-mi mai aduc aminte ce s-a intamplat in ziua respectiva, si uneori dupa ce vorbesc jumatate de ora la telefon si ma intreaba mama ce mai zicea Icsulescu ma uit la ea si zic “Nu mai stiu”. Nu de alta, dar chiar nu mai stiu. Imi place sa spun ca am o memorie deosebit de selectiva; sau poate doar am o problema deosebit de grava si o sa aflu mai tarziu.

Dar ce-i cu seriozitatea asta? Parca vorbeam de copilareli. Uite, imi place sa cumpar jucarioare de care nu am nevoie. Imi place sa umblu haihui, sa vorbesc prostii si sa nu ma gandesc la faptul ca ar trebui sa fac altceva in timpul respectiv.

Mie nu mi se pare ca am facut o chiftea daca am reusit sa fac 700 de exercitii pentru scoala, in principiu pentru ca nu exista nici un motiv plauzibil pentru care as fi vrut sa le fac in the first place. Dintre toate lucrurile interesante pe care as fi putut sa le fac in timpul ala…

Si daca tot am ajuns la lucruri interesante, o sa notez si ca ma intereseaza foarte multe lucruri. Ma intereseaza orice prezinta interes; pana cand ma plictisesc. Sunt atatea moduri in care ma port gresit si incerc sa merg impotriva curentului incat incep sa ma pierd si nu prea mai are sens ce scriu.

Cred ca o sa las articolul cam in coada de peste; pentru ca asta se intampla cu aproape orice ma apuc eu sa fac. Ma gandesc ca e un fel de statement. Va las, cu speranta ca nu a iesit tocmai dezastruos.

“Daca tu nu iesi cu mine…

… atunci o sa ma duc singura.”

Asta le-am spus in gand tuturor colegilor aseara. Zis si facut. Am mers azi mai mult decat as fi mers in cateva luni. Am mers… si am mers… si am mers.

Si m-am uitat, si am vazut. Si a fost frumos. Faptul ca pe drum am cumparat tot ce mi-a sarit in ochi a ajutat, de asemenea. Bine, nu pe drum; prin magazine. Am fost in mall [da, tot cel din Vitan], apoi in Unirea, apoi pe Mosilor, then usurel catre casa.

Si cum ziceam, am vazut tot felul de lucruri. Am vazut o femeie, de exemplu; serios. Filma cu echipa de la Povestiri de noapte in magazinul in care eu probam haine. Pe moment am crezut ca echipa face un reportaj despre magazinul respectiv si m-am gandit “Frate, dar un model caruia sa nu-i fi expirat termenul de garantie nu gaseau?”.

Era ceva gresit la tipesa aia care se fataia in lenjerie intima prin magazin la pranz, dar pe mine nu ma interesa; eram la cumparaturi. Seara, la masa, am vazut emisiunea. Femeia era un transsexual. Si acum voi stiti de ce era interesant ca am vazut o femeie intr-un magazin.

Apoi m-am plimbat pe langa o vitrina. Era un magazin de pantofi; magazin care, de altfel, se respecta. In vitrina erau cizme si sandale mai ceva ca-n filmele zise pentru adulti. Hey, si femeile respectabile au nevoi, ok? Fie ele putin ciudate. Mana sus cine vrea sa-si vada prietena cocotata pe niste specimene ca astea:¹

Pacat ca n-aveau si d-astea:

Aistea ultimele chiar ma baga-n boala la modul cel mai neplacut. Really now, am vazut multe incaltari sexy si nu aratau asa de… ugh, ma deruteaza. In fine, vorba ‘ceea: Nu poti sa faci treaba mare in gusturile omului.

Pe urma a trecut ceva vreme pana am mai constientizat ce era in jur. Eram pe drum spre Unirea. Credeam ca nu mai ajung. Am trecut pe langa Tribunalul Bucuresti, si nici urma de Cioaca; am fost total dezamagita. Am vazut si Biblioteca Nationala si, ca tot omul normal [banuiesc], m-am intrebat care o fi rostul ruinei aleia. Probabil e ca unul din maruntisurile acelea pe care le tii pe raft in camera de zi; nu iti folosesc la nimic, dar ai de pe ce sa stergi praful din cand in cand.

Am mai vazut si foarte multe banci, si nu genul pe care te asezi. Alea cu imprumuturi si credite si credite imprumutate. Incep sa cred ca Bucurestiul se rezuma la banci. Banu’ face lumea sa se invarta? Poate de-aia e lumea asa de ametita.

Am plecat din Unirea putin mai saraca, dar cu un inel pe care il cautam de vreo cateva luni bune. Am plecat de acolo si cu dezamagirea ca toata ziua nu vazusem si eu macar un mascul dragut. Nu frumos; dragut. Si, deoarece undeva sus cineva ma iubeste si iubeste sa-si bata joc de mine, am vazut unul.

Era frumusel, imbracat bine, nu aveai impresia ca joaca in echipa adversa, nu avea fata de idiot. Ba mai mult de atat, nu se uratea pe masura ce venea mai aproape. Dar avea un defect: era cu ochii pironiti in mobil. Probabil ii trimitea mesaje prietenei lui blonde cu ochi albastri si picioare infinite; muie mosule.

Am luat si o masina pentru doua statii, de la Universitate la Mosilor. Mai bine mergeam pe jos, dar deh, asa sunt bucurestenii. Nu se invata dom’le minte; oricate drumuri tragicomice ar indura cu transportul in comun de suprafata, tot nu se invata sa mearga pe jos.

Apoi param-pam, am mai cumparat ceva accesorii inutile si un elastic de par. Mi-era dor de mine cu coditza; acum sa vedem cate doua zile rezista in coama mea impresionanta. Doi lei dai, de doi lei iei, nu?

M-am uitat intr-o parte si am inceput sa zambesc, aparent fara noima. Cand eram mica, veneam intotdeauna cu bunica la Nufarul pe Mosilor. Mergeam cu 34 pana la Obor si cu 21 pana la Nufarul. Ah! Si era magazinul ala de jucarii pe-acolo, unde aveau un set imens cu un trenulet si un deal mare sisisi… eu muream dupa el. Ei, da, aveam gusturi putin ciudate pentru o fata, dar eram simpatica.

Am luat-o spre casa, si pe o bucata de trotuar mai stramta era sa o calc pe cap pe nimeni alta decat doamna profesoara de istorie din scoala generala. A fost ciudat; nu am mai vazut-o de 3 sau 4 ani. Nici pe ceilalti profesori. De cand am iesit noi din scoala, s-a transformat intr-o institutie de maxima securitate si n-a mai pus piciorul nici dracu’ pe-acolo. In afara de elevi si angajati, eventual.

M-am gandit ca o sa-i vad la intalnirea de 10 ani. Asa scria pe bucatica aia de hartie colorata pe care am primit-o pe la sfarsitul scolii: “Ne vedem la intalnirea de 10 ani”. Daaaa, eu si colegii mei preferati. Da, o sa ne vedem la 10 ani si o sa muriti toate de ciuda cand o sa ma vedeti asa frumoasa si implinita, la bratul concubinului meu perfect si inteligent, Adonis. Ori asta, ori n-o sa ma vedeti deloc. Ceea ce, din punctul vostru de vedere, cam tot aia va fi. Trist, nu?

Inca un pic si paseam pe prag, cand m-am intalnit cu o fosta colega, tot din generala, cu care am depanat experiente din clasa a 12-a. “Hai ca mai vorbim, poate ne vedem, ceva!” Ba, din partea mea, sa tot fie, dar cine ma stie, ma cunoaste: n-am fost niciodata optimista, in genere.

---

¹A mai vazut careva filmuletul “o proasta care se crede vedeta porno”?

Protejat: Romanul s-a nascut puiet

This post is password protected. To view it please enter your password below:

Parolă:

Fast food?

Ieri am fost in oras. Ei, vorba vine… am fost in mall; ala anticu’ din Vitan. M-a scos frati-miu la shopping, iar eu ca sa-l rasplatesc l-am tinut nemancat vreo jumatate de ora, timp in care am probat diverse bucati de imbracaminte; ntz, femelele astea.

Observand ca omul incepe un proces de auto-digestie m-am grabit [atat cat se poate, prietenii stiu de ce] si intr-un relativ epopeic final, am ajuns la etajul popular-numit “cu mancare”. Nu cautam vreo friptura si nici salata, dar, ca doi veritabili tineri ai speciei umane moderne, ne-am indreptat gandurile spre niste oarece [zis] fast-food.

Ceea ce imi lipseste cu desavarsire in momentul asta este o poza descriptiva a atmosferei in care ne aflam, dar voi incerca sa compensez folosindu-mi super-puterile de persoana care redacteaza texte. Imaginati-va un cadru salbatic. Sau aproape salbatic; o zona de mese si scaune, toate ocupate. O multime de hiene cu priviri tulburi si saliva atarnand din coltul gurii se invart in jurul zonei respective, pandind eliberarea vreunei mese. Bine, poate exagerez, dar era destul de urat acolo.

Noi am avut noroc si am prins repede locuri [tzeapa fraierilor care s-au mai invartit un sfert de ora degeaba!]. Din pacate, 80% din persoanele care cumparau ceva de mancare pe acel etaj erau toate la coada la pseudo-restaurantul de unde voiam si noi sa mancam. Ca sa o tinem pe-a noastra analogie cu regnul animal, erau cam ca un grup mare de ierbivore din savana, inghesuindu-se sa bea dintr-o baltoaca in timpul sezonului uscat. Bineinteles, personajele care serveau se miscau cu viteza melcului turbat, cel putin din cate mi-am dat eu seama uitandu-ma de la masa.

Pot sa spun cu inima impacata ca asteptandu-mi portia de gaina prajita am dat 3 mesaje-text si am avut timp sa o sun de 10 ori pe mama si sa-i explic cu de-a amanuntul ce mi-am cumparat, de unde si de ce. Bai, macar nu am stat eu la coada dupa mancare, dar a trebuit sa explic la 4 persoane ca scaunul din fata mea chiar este ocupat si la inca vreo 3 ca nu pot sta langa mine la masa. Colac peste pupaza, azi mi-a fost cam rau si va las pe voi sa ghiciti care a fost cauza.

Concluzie? Well, intr-un sens larg, as putea spune ca avem nevoie de o reducere drastica a populatiei pentru a mentine integritatea conceptului de fast-food. Sau avem nevoie de mai multe etaje de asa-zise restaurante fast-food? Si mai multe scaune? Sau poate de o combinatie intre aceste variante.

Daca va mai intereseaza si sensul restrans, o sa aflati ca vreau sa iau o pauza de la mancarea pe care nu o gateste mama in weekend sau eu in momentele de inspiratie culinara totala. Nu, nu am idee de ce ar trebui sa stiti asta.