Asa sunt eu. Toata lumea se mandreste cu imaturitatea pe la varsta asta, dar nu stiu cati anume chiar sunt imaturi. E exact ca atunci cand “lumea” se mandreste cu inteligenta si faptul ca fiecare e deosebit si face si drege cand nu e cazul. Na, fiecare isi doreste sa aiba multe calitati; si uneori cand vrei ceva mult de tot, incepi sa ai impresia ca e acolo.

Mie mi se pare ca-s ca un copil. Viitorul imi suna la usa de vreo juma de an, iar eu stau pe canapea si ma uit pe perete; evident ca nu vreau sa-i raspund. Sau poate nu e asa de evident, dar asta e. Chiar nu vreau sa-i raspund, pentru ca-mi place sa stau pe canapea si sa visez cu ochii deschisi, iar viitorul asta cred ca vrea sa ma duca undeva urat. Un loc unde nu sunt canapele si nu ai timp sa visezi.

Asa ca trag de timp. Fac orice, atata timp cat nu e ceea ce trebuie facut, de parca amanarea invatatului unei lectii o sa faca Bacalaureatul sa se evapore; copil prostut. Scriu prostii pe bloguri, desenez prostii digitale, imi imaginez subiecte de romane prostesti si ma gandesc (prosteste, dupa cum era de asteptat) ca o sa pot face cariera din cuvinte. Cum ar zice mama (aproximativ), am numai gaze in cap.

Si pe langa abilitatea aceasta deosebita de a procrastina mai orice, as putea spune ca dau dovada de o ameteala exemplara. Acum vreo doua saptamani era sa ma calce o masina, ieri era sa dau cu capul intr-o vitrina si daca mi-ai spune ceva acum ar exista foarte multe sanse sa ma intorc la tine dupa un minut si sa te intreb daca ai spus ceva.

Sunt seri in care nu-mi mai aduc aminte ce s-a intamplat in ziua respectiva, si uneori dupa ce vorbesc jumatate de ora la telefon si ma intreaba mama ce mai zicea Icsulescu ma uit la ea si zic “Nu mai stiu”. Nu de alta, dar chiar nu mai stiu. Imi place sa spun ca am o memorie deosebit de selectiva; sau poate doar am o problema deosebit de grava si o sa aflu mai tarziu.

Dar ce-i cu seriozitatea asta? Parca vorbeam de copilareli. Uite, imi place sa cumpar jucarioare de care nu am nevoie. Imi place sa umblu haihui, sa vorbesc prostii si sa nu ma gandesc la faptul ca ar trebui sa fac altceva in timpul respectiv.

Mie nu mi se pare ca am facut o chiftea daca am reusit sa fac 700 de exercitii pentru scoala, in principiu pentru ca nu exista nici un motiv plauzibil pentru care as fi vrut sa le fac in the first place. Dintre toate lucrurile interesante pe care as fi putut sa le fac in timpul ala…

Si daca tot am ajuns la lucruri interesante, o sa notez si ca ma intereseaza foarte multe lucruri. Ma intereseaza orice prezinta interes; pana cand ma plictisesc. Sunt atatea moduri in care ma port gresit si incerc sa merg impotriva curentului incat incep sa ma pierd si nu prea mai are sens ce scriu.

Cred ca o sa las articolul cam in coada de peste; pentru ca asta se intampla cu aproape orice ma apuc eu sa fac. Ma gandesc ca e un fel de statement. Va las, cu speranta ca nu a iesit tocmai dezastruos.