Ziceam eu mai acu putina vreme ca o sa-mi ies din mana cu scrisul si, iata, am reusit [din nou!] sa dovedesc ca daca nu-s Mafalda, atunci oi fi sor-sa mai mica si cu un nume mai putin ilar.

Mi s-a parut beside the point sa verific de cat timp nu am mai pus mana si creierul la contributie sa zic ceva amuzant sau trist sau, in principiu, orice. Pot sa simt ca a trecut cam multisor. Ca de obicei, n-am dus niciodata la sfarsit ce mi-am propus asta vara si acum aproape am uitat despre ce era vorba.

Asa o fi omul. Gandurile rele le tine minte usor; cu alea frumoase e mai greu.

Nici n-as sti de unde sa incep daca ar fi sa povestesc ceva. Sa ma apuc sa insir ce-am mai facut in ultima vreme? Sau ce n-am mai facut? Sau sa mai descriu pe unde sade viata mea si sa pic prin emoisme de trei lei jumate?

Am observat ca lucrurile au inceput sa ia din nou o intorsatura mai emoita asa. Totul e bine atata timp cat nu prea ma gandesc la nimic. Dar cand incep sa rasnesc o iau pe niste araturi stiintifico-fantastice de te doare bila.

Am ajuns intr-un punct unde nu mai am chef de nimic. Probabil sunt departe de ceea ce s-ar putea numi fundul borcanului [sau, daca vreti sa fiti traditionalisti, al prapastiei]. Sunt departe din principiu; pentru ca nu sunt genul de persoana care ar putea ajunge in astfel de zone.

Dar asta nu inseamna ca am vreun motiv sa jubilez. Si atunci stau aici si emoiesc. Ma uit pe pereti si zic ‘aia nu, aia nu, aia nu’ pana cand e timpul sa ma culc si a mai trecut o zi.

Imi e prea la indemana sa renunt la pasiuni; si imi vine prea greu sa ma reapuc daca renunt la un moment dat. Acum am cam renuntat la tot. La chitara n-am mai cantat de atat de mult timp incat o sa incep sa ma intreb cum se tinea in mana. N-am mai stat serios sa desenez de cateva luni; n-am mai scris de cand lumea. Si cel mai rau e ca nu mai tin minte de ce m-am oprit.

Aproape imi aduc aminte cum imi facea placere sa mai scriu 500-1000 de cuvinte despre cate o prostie si sa le recitesc de cate ori era nevoie ca sa stiu eu sigur ca articolul nu mai avea nici o greseala si nu se repeta nici un cuvant intr-un paragraf si totul suna cat de bine ma ducea pe mine capul pe la orele 1-2 noaptea.

Acum daca ma gandesc vreodata sa mai scriu ceva ajung pe la televizor sau jucand un yahoo game. Am ajuns departe, as zice. Pentru ca uneori cand te deplasezi nu inseamna ca o faci in sensul in care ar fi bine. Merg cu spatele; involuez; sau poate doar evoluez intr-o directie neplacuta.

Cateodata mai citesc articole sau povesti din trecut si ma gandesc ca ar fi putut fi mai bune; cu alte cuvinte, ca nu-s bune de nimic. Alteori mi se pare ca n-as mai putea scrie la fel de bine; cu alte cuvinte, ca nu mai sunt buna de nimic.

Pe naiba, hai ca nu mai stiu nici eu ce vorbesc. Devine mai evident de ce n-am mai avut chef de scris. Cred ca ma intristeaza faptul ca n-as avea de zis decat de rau sau cel putin de “nu e bine”.

Daca m-as apuca sa povestesc cum e la facultate sau cum e in viata sau cum e pe strada sau cine mai stie pe unde, as ajunge pe aceleasi campuri pe unde umblu si acum in abstractiuni. Ar fi de cacao. Dar poate ar fi ceva.

Asa ca, decat deloc, poate mai incercam o data. Pentru ca uneori lumea se mai incapataneaza sa ma convinga ca merita.